Când vorbim despre un profil al celor „vânați” de adicții, avem în vedere, în primul rând, predispoziția lor de a consuma în exces, cei care deseori au reclamat că „rareori le-a ajuns, o doză“. Chiar și cei care au început cu un consum social, aparent normal, au recunoscut că nu le-a luat mult timp până au ajuns la un consum mărit, de parcă, ceva se cerea umplut.
De prea mai multe ori se pleacă de la ideea simplă cum că un comportament adictiv apare ca rezultat al repetiției însă, deseori, adicția se instalează pe un teren fertil pregătit cu mult timp înainte, undeva din copilăria timpurie.
Astfel că, într-o familie unde copilul este crescut într-un climat tensionat, agresiv, conflictual, într-un mediu unde unul din părinți sau ambii sunt consumatori, pe fondul unor evenimente traumatice, sub efectul unei educații bazată pe constrângeri, limitări, condiționări, în preajma unor convingeri limitative sau tradiționaliste sau unui set de credințe limitate sau iraționale, acesta (copilul) se dezvoltă parțial sau insuficient având deja premise mari să se sprijine pe un comportament adictiv, la maturitate.
Dacă la acestea, se adaugă un anturaj neprielnic (nu întâmplător ales) sau un loc de muncă unde se folosesc des substanțe sau care predispun la consumul de substanțe sau comportamente adictive, atunci tânărul adult aproape sigur va resimți o plăcere uriașă la consumul primei doze, suficient pentru creier să înțeleagă, să caute și să prefere ca principal mijloc de detensionare, substanța.
De aici și până la instalarea adicției uneori nu mai e decât o chestiune de timp.
Așa că, atunci când îmi propun să înțeleg de ce o persoană adictivă, în ciuda faptului că, deseori a dat dovada unui om integru și implicat, că mare parte din viața sa a avut o evoluție personală și socială, mai mult decât satisfăcătoare, cade într-o adicție severă din care parcă „ nu mai vrea să iasă“, poate ar fi util să mergem la începuturi și să încercăm să înțelegem terenul pe care s-a instalat adicția.
Adicția ce-ți permite funcționarea
Un termen care ar fi util în depistarea din timp a posibilelor probleme cu adicția este și explicarea acestui concept de persoană cu adicții funcțională.
Plecând de la primul consum ocazional, putem observa cum unora dintre noi, nu ne mai ajunge cât consumam înainte și creștem progresiv doza. Aceasta se explică prin creșterea toleranței dar și prin faptul că organismul (creierul) vrea mai mult. Ulterior, înțelegând că avem nevoie de o anumită cantitate pentru a fi satisfăcuți și că această cantitate nu poate fi consumată la locul de muncă sau în timp ce conducem, în primă fază, bem seara la culcare ( pentru detensionare, relaxare, somn) sau în weekend (ca să putem fi apți lunea la servici). Apoi, încet, deoarece cantitatea și nevoia au crescut în continuare, începem să ascundem cu foarte multă abilitate consumul, atât la muncă (unde deseori ne prezentăm mahmuri), dar și în sânul familiei fiindcă devine din ce în ce mai evidentă frecvența crescută. În tot acest răstimp, pot trece ani, zeci de ani, până când, cineva să se prindă că, e posibil să avem o problemă. Însăși consumatorul, încercând să minimizeze problema, se agață de această lipsă de vizibilitate a consumului său , mințindu-se că nu ar avea o problemă. În realitate, atât consumul cât și posibila adicție instalată „pe nesimțite“ sunt o problemă de multă vreme.
Adicția ce te constrânge să te minți
E un fenomen des întâlnit în conduita unei persoane prinsă în cârligul adicției și care îi intrigă pe toți cei din jurul său prin stăruința și ilogicul cu care acesta nu recunoaște o evidență reclamată, uneori, chiar și de cei care nu-l cunosc foarte bine.
Ciudat, sau nu, cel în cauză chiar crede ceea ce spune și asta datorită anilor în care a mințit și s-a mințit pentru a-și ascunde problema. Mintea lui aproape că refuză să vadă ceea ce a ales cândva să nu mai vadă fiindcă dacă ar face-o, ea, cea de acum, ar trebui să moară. E o minte deja profund bolnavă, afectată grav de consumul prelungit și pentru a accepta adevărul celor din jur, sufletul celui încarcerat de această minte, ar trebui să urle de durere pentru ca, cine a mai rămas acolo, adânc îngropat sub carcasa adicției, să îndrăznească să se opună minții mincinoase.
Din păcate , de multe ori, e nevoie de multă suferință, lacrimi, drame, boli grave, familii destrămate pentru ca un afectat să iasă din negare.
Cu ajutorul unui specialist, în schimb, deseori acest drum poate fi scurtat fiindcă o abordare potrivită și un set de instrumente adecvat, pot face ca negarea să fie dezarmată înainte de a fi poate, tardiv.
Ce face adicția de nu se mai poate opri?!
– Sentimentele pozitive ca încrederea, bucuria, entuziasmul, …nu se mai pot accesa decât cu substanță/comportament
– Abilități care au fost stimulate cu substanță: relaționarea cu oamenii, curajul de a întreprinde lucruri, capacitatea de a munci mult și implicat, forță fizică, capacitatea de a adormi și de a se relaxa, capacitatea de a gestiona stări de nemulțumire- iritare-nervozitate, vor intra în colaps fără substanță
– Stima de sine care a fost mult timp construită și exagerată de consum va suferi dramatic
– Abilități generate de consumul îndelungat, superficialitatea, gândirea magică (știu eu cum stau lucrurile, e ușor de făcut, planuri nerealiste, promisiuni fanteziste), indolența (ținută neîngrijită, nebărbierit, dantura neîngrijită, probleme medicale amânate frecvent, igienă personală precară), proastă gestionare a banilor (datorii frecvente, cheltuieli excesive alocate cu prioritate consumului și mai puțin în direcția satisfacerii unor nevoi personale) sunt atât de înrădăcinate încât agățatul simte că, o schimbare, va presupune un efort susținut și intens , lucru care nu pare deloc a fi pe placul său.
– Mintea e profund îmbolnăvită de consumul prelungit și se opune cu înverșunare unei schimbări atât de fundamentale
– Voința (proces volatil în tot ansamblul său) este foarte afectată. Când deseori i se spune „n-ai nici un pic de voință“, în realitate cam așa stau lucrurile. Acesta stă foarte prost la capitolul voință fiindcă deseori a promis, deseori a încercat să controleze, deseori a vrut să schimbe ceva însă, nu a mers. Ceva din el, de fiecare dată, folosindu-se de cele mai stupide scuze (doar azi, doar acum, doar un pahar etc), a continuat consumul, demonstrându-și practic că, nu are voință.
– Pare greu de crezut uneori, însă în adâncul inimii lui există vinovăție și rușine, există disperare și frică, există dorință de a se opri însă, tot acest cocktail de emoții în loc să îl oprească, în fapt, adâncesc și întrețin continuarea adicției.
– Negarea (explicată mai sus)
– În cazuri mai grave (tremur necontrolat), sevrajul este atât de dur încât, cel afectat cedează și consumă pentru a-l putea depăși
– De foarte multe ori, nu se vede pe sine ca fiind afectat de adicție: în opinia lui unul cu adevărat afectat este doar cel ce cotrobăie prin gunoaie, proiecția sa socială îi confirma că e încă un om valoros, familia încă este alături de el, nu consumă zilnic, nu tremură (întotdeauna, sau așa tare…). De fapt, toate sunt capcane și strategii ale minții bolnave care încearcă să ascundă consumul abuziv în spatele unor scuze și explicații deseori vizibil insuficiente.
De reținut că, deseori, omul nostru este deja cam demult în afara vieții fiindcă la o privire obiectivă se poate observa cu ușurință că: nu mai relaționează cu alți oameni decât majoritar cu cei care sunt și consumă ca el, nu mai este într-o relație funcțională cu familia sa, nu mai este în contact cu emoțiile sale (decât atunci când consumă), deseori nu mai este demult în contact cu spiritualitatea (Dumnezeu), viața sexuală este serios afectată, dezvoltarea lui intelectuală a încetat de mult, practicarea unor hobby-uri sau plăceri personale au fost abandonate în favoarea consumului sau compromise de acesta, viața socială este deseori inexistentă, apare sentimentul nepotrivirii în propria sa viață.
În fapt, el este smuls din toate ariile vieții sale: social, familial, spiritual, sexual, intelectual, emoțional cu mult timp înainte de a ajunge într-o fază cronică, nefuncțională, pe stradă sau în pușcărie, iar moartea biologică aproape că nici nu mai contează că se strecoară prematur și culmea… părând eliberatoare, într-un final…
