Una din cele mai dificile provocări ale vremurilor curente, mai ales că trăim era Social Media este autenticitatea. Există la tot pasul “oportunități” de a ne picta o altă imagine publică decât cea reală, și nu ducem lipsă de unelte sau motivații să facem asta, de la banalele filtre de pe rețelele de socializare ce ne înfrumusețează artificial până la convențiile sociale învechite și necontestate. Întreaga societate parcă e strânsă din ce în ce mai tare într-o menghină metaforică menită să stoarcă însăși esența ființei umane. Ceea ce pare a fi o constantă este viteza cu care oamenii cad în capcanele disimulării realității interioare, iar asta pune presiune mare pe mintea și sufletul fiecăruia, iar efectele pot fi devastatoare.
Suntem ființe sociale cu mecanisme de interacțiune integrate, incontrolabile și nemodificabile, dobândite la naștere, cu scopuri foarte precise. Câteva din cele mai relevante exemple de scopuri ar fi întemeierea unei familii, contribuția activă la bunăstarea comunității sau întrajutorarea semenilor. Și tocmai acestea sunt deturnate și pervertite de filosofii moderne care mai de care mai pestrite care promovează versiuni distorsionate ale unor valori sacre cum ar fi prietenia, fidelitatea, implicarea sau iubirea. Există o linie fină, aproape insesizabilă între aceste valori și contrapartidele lor întunecate, linie ce poate deveni invizibilă printr-un truc foarte eficient: simplificare. Dar realitatea este că nu e deloc simplu să îi fim cuiva prieten adevărat, nu e deloc simplu să fim fideli unui concept, nu e deloc simplu să fim implicați într-o cauză și în cele din urmă, dar poate cel mai important, nu e deloc simplu să iubim.
E complicat să facem cu adevărat cele de mai sus, pentru că ar necesita sacrificii personale, identificarea și acceptarea limitelor proprii, capacitatea de adaptare și schimbare, îmbrățișarea greșelilor ca pe lecții importante de viață, acceptarea faptului că avem defecte, părți întunecate și malefice, acceptarea că nu ne cunoaștem pe noi înșine aproape deloc, înțelegerea profundă a faptului că nu putem iubi pe alții dacă nu ne iubim mai întâi pe noi înșine. Ar fi nevoie să ne contestăm propriile simțuri și credințe, dar majoritatea dintre noi preferăm să ne prefacem că suntem de ajuns, că suntem bine și că ceilalți sunt problema. Avem și cea mai “minunată unealtă” la îndemână în vremurile astea, poate cel mai mare “demon”: adevărul personal. Sunt omniprezente sintagmele de genul “realitatea mea”, “drumul meu”, “felul meu de a fi”, folosite atât de egoist, de parcă întregul Univers a fost construit pentru un singur individ. Acest fel de abordare a existenței ne dă iluzia că suntem atotputernici, omnipotenți, că le știm pe toate.
Cele de mai sus sunt de fapt o încercare disperată de a ne ascunde nouă înșine realitatea a ceea ce suntem cu adevărat: neputincioși. Și e în regulă să fim neputincioși, e în regulă să cerem ajutor acolo unde am eșuat de nenumărate ori. Nu este nimic greșit să ne arătăm celorlalți exact așa cum suntem: plini de defecte și lipsuri, invidioși, răzbunători, răutăcioși, fricoși, egoiști sau mândri. E în regulă pentru că mai avem la îndemână ceva minunat: potențialul de a schimba toate astea în ceva ce nu am visat vreodată posibil. Trebuie doar curajul de a rosti un simplu “Ajută-mă” pentru a începe călătoria pentru care am venit pe lume. Acest “Ajută-mă” face minuni dacă este rostit sincer, însoțit de dorința autentică de a deveni mai buni. Avem deja în noi de la naștere exact ceea ce ne trebuie pentru a realiza asta: capacitatea de a evolua. Doar că am uitat și uneori avem nevoie de o încurajare să ne amintim. Evoluția există de când e lumea, e o lege universală integrată în absolut orice.
Am folosit termenii “existența” și “viața”. E o mare diferență între cei doi. E ușor să existăm, trebuie doar să ocupăm spațiu și să consumăm inutil timp, e de ajuns să ne dedicăm doar nevoilor de bază. A trăi cu adevărat, a avea o viață, e cu totul altceva. Înseamnă să simțim împlinire, să știm că acțiunile noastre aduc plus valoare pe termen lung întregului ecosistem cu care interacționăm, înseamnă să lăsăm ceva important în urmă, ceva ce nu va fi uitat după ce noi vom fi uitați.