Îmi amintesc că la începutul abstinenței mele, fiind în vizită la Centrul Nazaret – centrul de recuperare din dependențe, am întâlnit pe una dintre planșele de pe perete o imagine care m-a impactat serios: schema lui Konrad. Pe scurt ea spune că o dată ce ai intrat pe drumul dependenței nu mai există cale de întoarcere la un consum controlat. Pentru mine ea a rămas în minte așa cum mi-o spunea sponsorul meu Floyd… “Un castravete murat nu mai poate redeveni niciodată un castravete crud”. Un adevăr greu de primit, dar care îți schimbă perspectiva pentru totdeauna…
Cu toate astea, tocmai datorită asocierii… pentru mult timp am crezut că murătura din această paralelă este doar un castravete stricat… că doar dependența nu mi-a fost bună…
Oarecum, am înțeles ceva relativ recent, când am ajuns, în prima mea experiență de terapie… Nu am căutat terapia cu un plan anume… De fapt nici nu știam exact ce caut… Știam doar că trăiesc ceva complicat. Eram ca și cum as fi fost blocat la mantă… în fața unei uși care nu se deschidea… O ușă care avea ca străjeri imaginea unei mame care nu m-a iubit suficient. Oricum… cu multe, multe lipsuri… Apoi erau femeile din viața mea… Încercări frivole de a repeta tot acel scenariu în care o schimbam pe mama… doar că făcând asta cu alte persoane. Eram prins cumva între această luptă fără sfârșit, în care căutam să repar ceva ce nu se putea repara… și dorința de a nu mai repeta asta. Eram oboist… dar nu întrezăream ieșirea. Nu aveam chef de nimic… Nu puteam exprima mai nimic…
Ei bine… cumva am ales terapeuta mea atunci când am auzit-o spunând într-o expunere exact idea asta… “Iubirea de sine este scopul final al terapiei”. Simțeam cumva că exact acolo era blocajul meu… Ce este interesant este că ceea ce s-a întâmplat în terapie nu a fost nicidecum o revelație logică. Să mi se explice ceva, să înțeleg bine ce mi-a fost explicat și să merg acasă fericit de minunăția pe care am descoperit-o… Nicidecum. Apoi nu a fost nici o descărcare emoțională spectaculoasă. Nu a fost o parcurgere a vreunui filon traumatic la capătul căruia să simt o eliberare… nu, nu a fost nici asta. Sigur, că au existat momente de înțelegere, lacrimi, dar esența era altundeva. Pentru mine a fost în felul terapeutei de a fi… Unul cald și primitor. Fără umbră de judecată… Da, a fost în faptul că mă simțeam, pentru prima dată, așezat într-un spațiu sigur. Parcă cumva cuprins în bunătatea ființei ei… ca și cum m-ar fi pus într-un vas perfect potrivit și ar fi lăsat ca timpul să facă lucrarea…
Încet, lucruri uitate au început să iasă la suprafață. De cele mai multe ori fără nici o logică… fără noimă… Pur și simplu veneau… Apoi am asociat terapeuta cu „femeia vieții mele”… Evident că nu pentru cine era ea în realitate, ci cel mai probabil din nevoia aia atât de ascunsă de o viață de a proiecta acolo toată nevoia mea de a fi văzut și acceptat așa cum sunt… și a accepta persoanele din viața mea așa cum au fost sau cum sunt acum. Și apoi am spus tot… Incoerent, fără a se lega, fără a se înțelege… Nu îmi era ușor, dar pentru prima dată am simțit că pot să scot multe la lumină… Și prin procesul ăsta, ceva s-a schimbat adânc în mine. Mama mea nu mai era mama aia aspră și „deficitară”, ci era exact mama de care am avut nevoie. Relațiile mele nu mai erau sincope, ci pași firești pe drumul descoperirii de sine. Iar eu nu mai eram cel care intrase în terapie, ci cu totul altcineva: același și totuși diferit. Eram unit în aceeași nouă stare… eram un eu neseparat de sine… Un întreg!
Adică pe măsură ce ședințele continuau, fără să caut asta, am început să o privesc pe terapeuta mea altfel decât pe oricine altcineva din trecut. Era ca și cum, pentru prima dată, stăteam față în față cu o femeie în care nu era nimic „greșit”. Ea îmi reflecta un fel de sănătate și de bunătate la care aspiram dintotdeauna, dar pe care nu știusem cum să le găsesc… în mine. Era ca o oglindă a potențialului meu neexplorat, o dovadă că există în mine un loc unde echilibrul și acceptarea sunt posibile…
Și atunci am înțeles de ce am ales-o ca terapeută. Nu a fost deloc o întâmplare… Subconștientul meu a recunoscut în ea o șansă de a vindeca o rană veche, o șansă de a-mi arăta că acel „ideal” pe care îl tot pierdeam și îl tot căutam nu era ceva irealizabil. De data asta, nu mai era doar o comparație dureroasă cu “șablonul” meu, ci era o prezență reală, vie, care mă privea și mă primea exact așa cum eram.
A fost pentru prima dată când nu m-am mai simțit condamnat să rămân blocat între pierderi și proiecții. Alegerea mea de a rămâne în acel proces a fost, de fapt, un act de curaj. Prin ea, am descoperit că idealul meu feminin nu este o fantomă a trecutului, ci un drum pe care îl pot alege. Iar asta a fost validarea supremă: nu doar că merit să fiu văzut și acceptat, ci că sunt capabil să mă transform în omul care poate trăi acea iubire și acea integritate… iubindu-mă pe mine.
Poate că tocmai asta înseamnă să fii cu adevărat „murătură”: să treci printr-o transformare ireversibilă, să devii altceva decât ai fost, dar să capeți un gust și o consistență pe care nu le-ai fi putut avea altfel. Fiecare cuvânt rostit, fiecare amintire scoasă la suprafață, este ca o nouă murătură pe care o savurezi, explorându-i complexitatea. Unele sunt crocante și răcoritoare, aducând o claritate bruscă, eliberatoare. Altele sunt mai moi, mai intense, lăsând o senzație persistentă de transformare. Această aciditate, departe de a fi neplăcută, este esențială; ea taie prin superficial, dezvăluind straturi mai profunde ale sinelui, exact așa cum oțetul pătrunde și conservă. Există o satisfacție profundă în acest gust, o senzație că, prin această ‘murare’ a emoțiilor și a gândurilor, devii mai puternic, mai rezistent, mai autentic. Este un gust care te provoacă, te trezește și, în cele din urmă, te conservă într-o formă mai pură și mai durabilă. Ca apoi să descoperi, cu uimire, că acel „altceva” devenit nu este cu siguranță mai puțin, ci ești chiar tu – mai deplin, poate chiar mai viu, mai întreg…
Și aici am înțeles eu din nou puterea metaforei a celui murat: nu mai eram „crud”, dar nicidecum „stricat”. Sunt altceva. Sunt o murătură cu gustul și consistența ei proprie… plină de minunății… Și da… această schimbare este total ireversibilă…
Poate că asta înseamnă cu adevărat transformarea interioară. Nu întoarcerea la cine am fost, nu recuperarea unei prospețimi pierdute, ci maturizarea într-o formă de viață alchimizată pe care nici nu ne-o imaginam. Da… Cu siguranță nu suntem mai puțin… Suntem diferiți. Suntem, într-un fel, mai deplini…
Oricum… sunt atât de recunoscător pentru tot ce am primit! Murat sau nu… Sunt eu!
MULȚUMESC!
